Același Cuvios Cassian către starețul Leontine despre sfinții părinți sciți și despre prudență
Același Cuvios Casian Starețului Leonntinus despre sfinții părinți în schit și despre prudență. Cuvânt plin de mare folos Sfântul Herman și cu mine, care mi-am fost prieten duhovnicesc în copilărie, în educație, în oștire și în alte vieți, am ajuns în pustiul sciților, unde au trăit cei mai experimentați părinți, l-am întâlnit pe Avva Moise, omul nu numai al sfântului activ, dar și al virtuților spirituale. Doamne. L-am rugat cu lacrimi să ne spună un cuvânt de învățătură, prin care să ajungem la perfecțiune. Când îl imploram de mult timp, el a spus: „Copii, toate virtuțile și angajamentele își au rostul lor. Cei care se îndreaptă spre ea și se îndreaptă ajung la finalul dorit. La urma urmei, fermierul cultivă cu sârguință pământul, fie la căldură, fie la frig, pentru că vrea să-și țină ochii liberi de spini și buruieni, iar sfârșitul necazului nu este un necaz al negustorului. nici pe mare, nici pe uscat, el face comerț cu sârguință, pentru că intenția este de a obține profit din comerț, iar sfârșitul comerțului este plăcerea profitului Iar războinicii nu iau în considerare povara bătăliilor, nici călătoriilor lungi, pentru că au măsura de a da dovadă de curaj și de a câștiga onoruri militare Și jurământul nostru are și el propriul scop, pentru care ne înduram toată munca și simțul războiului. iubesc să citești și să înveți din scripturi, să înfăptuiești toate lucrările și ascultarea și să te îndepărtezi de toate lucrurile pământești și să stai străin în acest pustiu și tu, care ai disprețuit patria ta, familia ta și întreaga lume, și ai plecat într-o călătorie și ai venit la noi, oameni nepoliticoși și ignoranți, spune-mi care este intenția ta și pentru ce ai făcut-o toți?” Noi, răspunzând, am spus: „De dragul Împărăției Cerurilor”. La aceasta, avva Moise a spus: „Ai vorbit bine despre sfârşit. Dar nu ai spus la ce intenţie trebuie să ne uităm pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor fără a ne abate de la calea cea dreaptă”. Și când am tăcut, neștiind ce să spunem, bătrânul ne-a explicat: „Sfârșitul jurământului nostru, așa cum am spus deja, este Împărăția lui Dumnezeu și intenția este curăția inimii, fără de care este imposibil să ajungem la acel sfârșit. Fie ca mintea noastră să fie mereu în această intenție și, când se întâmplă că inima se abate de la calea cea dreaptă, să o îndreptăm imediat, fără să o îndreptăm și Pavel. de ce a spus: „Uit ceea ce este în urmă și mă străduiesc pentru ceea ce este înainte, mă apuc spre țintă, pentru răsplata chemării înalte a lui Dumnezeu” (Fil. 3, 13-14) În acest scop, facem totul, disprețuim totul: patria noastră, familia și bogăția și lumea întreagă – pentru a dobândi curăția și ne vom uita în întuneric rătăciți de la calea cea dreaptă și rătăciră deseori. Mulți s-au întâmplat că, după ce au început renunțarea, au disprețuit bogăția și argintul și întreaga lume, dar îndată au început să se înfurie și să se înfurie la pică, la acul, la carte, dacă și-ar fi amintit de intenția pentru care disprețuiau bogăția, ca să nu se îndepărteze de bogăție, ca să se îndepărteze din dragoste pentru aproapele. Pasiunea mâniei, dacă ne mâniăm pe fratele nostru chiar și în lucrurile mărunte, atunci ne abatem de la intenția noastră, iar fericitul apostol știa despre aceasta, așa că a spus: „Dacă mi-aș da trupul să fie ars, dar n-aș avea dragoste, atunci nu aș avea de folos” (1 Cor. 13, 3, să ne amintim că desăvârșirea nu vine de la o postare, dar să scriem despre dragostea ei). semne: „Dragostea nu invidiază, nu se laudă, nu caută pe a ei, nu se grăbește la mânie, nu plănuiește răul” (1 Cor. 13, 4) Toate aceste semne clădesc curăția inimii pentru a îndura postul și privegherea, fiind în citirea și cântarea psalmilor. dacă îl disprețuiești pe fratele tău și îl întristești, bogățiile și lepădarea de întreaga lume nu sunt desăvârșire, precum s-a spus deja, pentru că desăvârșirea nu este în ele, ci se dobândește prin post, cu privirea și prin citirea scripturilor, când noi nu am dobândit dragoste de Dumnezeu și de aproapele, El îl are pe Dumnezeu în sine și mintea lui este mereu la Dumnezeu.” La aceasta, Hermann a spus: „Și cine dintre cei care sunt legați de acest trup este în stare să-și țină mintea mereu în Dumnezeu, ca să nu se gândească la nimic: nici la vizitarea bolnavilor, nici la primirea străinilor, nici la meșteșuguri, nici la alte consumări constante? Și, în sfârșit, cum poate mintea omenească să contemplă mereu pe Dumnezeul nemăsurat și invizibil și să nu se îndepărteze de contemplare? Moise a răspuns: „A-l contempla mereu pe Dumnezeu și a nu te depărta de El în felul în care crezi tu că este imposibil pentru un om îmbrăcat în trup și împovărat cu infirmități. Dumnezeu poate fi contemplat într-un alt fel. Contemplarea lui Dumnezeu poate fi înțeleasă în multe feluri. Căci Dumnezeu poate fi cunoscut nu numai în natura Sa binecuvântată și nemăsurată – aceasta îi va putea fi dată numai în frumusețea și frumusețea Sa mare din viitorul Său. creațiile și din ordinea și providența Lui, care se întâmplă în fiecare zi, și din adevărul Său și minunile Lui, pe care El le arată în orice fel. Când ne gândim la puterea Lui nemăsurată și la ochiul neadormit, care vede tainele inimilor și nimic nu este ascuns de El, atunci, plini de frică, Îi venerăm Când ne gândim la ploaia Lui Înțelepciunea inefabilă și nespusă și îndelungă răbdare, care îndură nenumărate nelegiuiri ale păcătoșilor, Îl slăvim atunci când ne gândim la marea Lui dragoste pentru noi, că pentru noi, care nu am făcut nimic bun, El S-a demnat să devină om pentru a ne mântui de amăgirea noastră o dorință și înclinație spre bine, și ne dă viață veșnică, ne închinăm Lui. Există și nenumărate moduri de a-L contempla pe Dumnezeu, care după acțiunile și purificarea noastră renasc în noi și prin ele îl putem contempla și cunoaște pe Dumnezeu”. vrem, până vom avea multe gânduri și gânduri rele; sunt subtile și vin pe ascuns și nu numai că nu le putem interzice, dar și ne este foarte greu să le recunoaștem. Dacă se poate, am dori să învăţăm să fim eliberaţi de ele şi să nu fim deranjaţi de ele.” Moise a răspuns: „Este imposibil ca aceste gânduri să nu deranjeze mintea. Dar să le primească și să locuiască în ele sau să le respingă este posibil pentru oricine face un efort. Nu depinde de noi dacă vor veni gândurile, dar stă în puterea noastră să le alungăm. La fel, schimbarea gândurilor depinde de vigilența noastră. Uneori studiem legea lui Dumnezeu cu înțelepciune și des, recităm psalmi și cântări, stăm în posturi și privegheri și ne amintim adesea despre lucrurile viitoare – împărăția cerurilor și toate lucrările lui Dumnezeu – atunci gândurile rele sunt reduse și nu își găsesc un loc pentru ele însele. Când suntem în cereri lumești și discuții zadarnice și goale, atunci gândurile rele se înmulțesc în noi, dar depinde de morar dacă măcina secară sau pleavă, o femeie care se mișcă mereu nu poate scăpa de gânduri, ci depinde de noi dacă să-i dăm instrucțiuni spirituale sau acțiune fizică.” Bătrânul, văzând că eram surprinși de aceste cuvinte, nerăbdătoare și uimite de aceste cuvinte, a rămas ascultat. tăcu o vreme și continuă: „Și din moment ce dragostea ta a ascultat un cuvânt atât de lung și tot vrei să asculți, cred că chiar vrei să înveți despre perfecțiune. Vreau să vă povestesc despre cea mai deosebită virtute, adică prudența, care stă printre alte virtuți, ca o împărăteasă pe munte, și să-și arate superioritatea, și înălțimea, și să folosească nu numai cu cuvintele noastre, ci și cu gândurile străvechi ale părinților, precum Domnul va da har povestitorului, după dorința și demnitatea ascultătorilor. Aceasta nu este o virtute mică, care provine din darurile cele mai deosebite ale Duhului Sfânt, despre care vorbește apostolul: „Căci unuia i se dă cuvântul înțelepciunea prin Duhul; altuia, după același Duh, cuvântul cunoașterii; altuia credința în același Duh; altuia darul tămăduirii în acel Duh;… altuia discernământul duhurilor” (18.-12). După ce a numit toate darurile, apostolul adaugă: „Și toate acestea se fac prin același Duh”. Așa că vezi că discernământul nu este un dar pământesc și nu mic, este cel mai mare dar al harului lui Dumnezeu. Dacă călugărul nu o urmează cu toată puterea și vigilenta și nu învață să raționeze cu un gând ferm spiritele care intră în el, va trebui nu numai să cadă în cele mai rele gropi ale păcatului, ci și să se poticnească în locuri drepte și egale. Mi-am amintit cum în tinerețea mea în Tebaida, unde locuia fericitul Antonie, bătrânii se adunau cu el și discutau cu el care este cea mai mare virtute care poate ține nevătămat un călugăr de cursele diavolului spunea ceea ce gândea. Unii spuneau: post și vigilenta, pentru că cu ele este mai ușor să te apropii de Dumnezeu. Alții: a nu dobândi și disprețui proprietățile, pentru că aceasta eliberează mintea de frânghiile multe țesute ale solicitării lumești și atunci este mai ușor să te apropii de Dumnezeu. Alții au preferat virtutea milostenii, pentru că Domnul a spus în Evanghelie: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția care vi s-a pregătit de la înființarea lumii. Pentru că mi-a fost foame și Mi-ați dat de mâncare” (Mt. 25, 34-35). Și în timp ce toată lumea spunea ce virtute, după părerea lui, aduce o persoană cel mai aproape de Dumnezeu, aproape toată noaptea a trecut. În cele din urmă, fericitul Antonie a spus: „Tot ceea ce ai spus este atât necesar, cât și folositor pentru cei care Îl caută pe Dumnezeu și vor să vină la El. Dar nu avem voie să acordăm prioritate vreuneia dintre aceste virtuți, pentru că am văzut mulți care au mers la privegheri de post și ei înșiși au fost duși în deșert și au suferit o sărăcie atât de extremă, încât nici măcar nu și-au păstrat hrana zilnică și nici nu și-au dat atât de multă hrana zilnică, și atunci nu au dat destule proprietăți. s-au îndepărtat lamentabil de virtute și au căzut în dezonoare. De ce s-au abătut de la calea dreptă, dar pentru că, după părerea mea, nu au avut darul prudenței, prudența învață să se ferească de nemăsurarea în toate, să ne lase să fim jefuiți de nemăsurată și de neliniștire este ca ochiul sufletului și o lampă, după cuvântul Evangheliei, care spune: „Lumina trupului este ochiul. Dacă, prin urmare, ochiul tău este sănătos, tot corpul tău va fi luminos. Dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi în întuneric.” Aceasta este ceea ce face prudența: testează toate gândurile și acțiunile unei persoane și separă și separă orice lucrare rea și nedorită pentru el și alungă orice ispită de la el. Toată lumea poate învăța acest lucru din scripturile divine care povestesc despre aceasta. nu pentru că Dumnezeu nu a fost mulțumit de jertfa lui, ci pentru că ar trebui să împlinească porunca lui Dumnezeu, așa cum i-a poruncit Sfântul Samuel (1 Sam. 10, 1 El a mâniat pe Dumnezeu prin ceea ce a vrut să-I placă, și de aceea a pierdut împărăția (1 Sam. 15, 19, 23). soarele nu apune asupra mâniei tale” (Efes. 4, 26). Discreția ne guvernează viața, așa cum este scris: „Unde nu există o conducere rezonabilă, poporul se declin” (Prov. 11,14). Scripturile numesc sfat prudență; noi învățăm din Scripturi să nu facem nimic fără chibzuință. Și nici măcar inima spirituală nu trebuie să fie băută de vinul care se bucură de un om fără discern, ca să se bucure de un om în stare de veselie. se spune: „Bea vin cu inima fericită (Prop. 9:7); nu pentru împărați… să bea vin (Prov. 31:4)”, și se mai spune: „Ca o cetate tulburată și fără ziduri, este omul care nu se stăpânește pe sine” (Prov. 25, 28). Aceasta este înțelepciunea, aceasta este cunoașterea și simțul, fără de care nu ne putem zidi casa lăuntrică sau aduna bogății spirituale, cum se spune: „Casa întărită cu întărirea și înțelepciunea; cu cunoștință cămările sunt umplute cu toate bunurile scumpe și frumoase” (Prov. 24, 3-4). Prudența este numită și hrana solidă a celor ale căror simțuri sunt antrenate printr-un lung antrenament să deosebească binele și răul. Din aceasta se vede limpede că nicio virtute nu se poate dobândi fără chibzuință și nu poate fi statornică până la sfârșit. Prudența este mama și păzitorul tuturor virtuților.” Acestea sunt credințele și opiniile Sfântului Antonie și numeroși părinți au fost de acord cu el. Putem confirma opinia lui cu învățăturile părinților de mai târziu și ale contemporanilor noștri. Adu-ți aminte de bătrânul Fier și de căderea mizerabilă pe care a suferit-o acum câteva zile în fața ochilor tăi. De ce sa întâmplat asta? Diavolul, batjocorindu-l, l-a târât dintr-o viață atât de înaltă în adâncul morții. Ne amintim cum a trăit în deșert timp de cincizeci de ani, dobândind austeritate și o mare abstinență, a trăit în cel mai îndepărtat deșert și a iubit singurătatea. Și după atâtea osteneli și isprăvi, diavolul a râs de el și a căzut bătrânul, ceea ce a adus la lacrimi nemângâiate pe toți părinții și frații din pustie. N-ar fi suferit aceasta când ar fi fost întărit prin virtutea prudenței, iar ea l-ar fi învățat să nu-și asculte propria părere, ci să asculte de sfaturile părinților și fraților săi. Și-a urmat atât de mult propria părere, dorind să postească și să stea departe de oameni, încât nici la sărbătoarea Sfântului Paște nu a mers la masă cu părinții și frații, ca să nu fie nevoit să mănânce legume cu ei și ce se va servi la masă și astfel să nu-și încalce intenția și dorința de a primi pe îngerul lui Satana și i s-a închinat lui însuși Lumină, ca să se închine lui însuși la lumină. fântâna cea mai adâncă la miezul nopții, pentru ca el să învețe din experiență că nu se mai teme de nici un necaz din cauza marilor sale virtuți și s-au întâmplat lucrări plăcute lui Dumnezeu și, cu mare greutate, l-au scos de viu. După aceea a trăit două zile și a murit în a treia, lăsându-l neconsolat pe fratele său Pafnutie. Bătrânul Pafnutie, din mare filantropie, și-a adus aminte de multele osteneli ale bătrânului Fier și de mulți ani petrecuți în pustiu și nu l-a exclus de la pomenirea și jertfele pentru morți, pentru că nu era numărat printre cei care au murit Și ce zici de ceilalți doi frați care locuiau de cealaltă parte a pustiei Tebaidei, unde era uneori Antonie. O idee nechibzuită i-a împins să meargă în deșert, mare și pustiu, pentru ca Domnul să facă o minune și să le dea mâncare de departe pe mazicii, iar acest trib este mai sălbatic și mai crud decât toate triburile sălbatice, iar providența divină le-a transformat cruzimea în filantropie și i-au întâlnit pe frați cu pâine. Unul dintre frați, fiindcă îi era afectată prudența, a primit bucuros și recunoscător pâinea, gândindu-se că acest neam crud și sălbatic, mereu bucuros de sângele omenesc, nu i-ar fi simpatizat și n-ar fi adus hrană, dacă Dumnezeu nu l-ar fi inspirat la ea. Celălalt a respins mâncarea, pentru că i-a fost adusă de bărbați și, rămânând cu părerea lui imprudentă, a murit de foame. Deși de la început zămisliseră un lucru foarte rău, adoptând un gând nebun și răutăcios, totuși unul, când i s-a atins prudența, a corectat bine ceea ce zămislise cu îngâmfare și nebunie, iar celălalt a rămas cu planul său nebun și, îndepărtându-se de la prudență, a adus asupra lui moartea pe care a vrut Domnul să o evite. Ce să spun despre celălalt – al cărui nume nu vreau să-l menționez, pentru că este încă în viață – care a primit adesea un demon ca un înger, a primit dezvăluiri de la el și a văzut adesea o lumină clară în chilia lui. Și atunci diavolul i-a poruncit să-și ia fiul, care era cu el în mănăstire, a adus jertfă lui Dumnezeu pentru a merita o parte egală cu patriarhul Avraam. Și a fost atât de înșelat de instrucțiunile demonice, încât și-ar fi înjunghiat fiul dacă nu ar fi văzut că tatăl său ascuțea un cuțit, ceea ce nu a făcut niciodată, și pregătea funii pentru a-și lega fiul ca ofrandă de jertfă. Atât de multe s-ar putea spune despre amăgirea mesopotamienului care a trăit în abstinență, și a stat mulți ani în închisoare, iar diavolul și-a batjocorit atât de mult cu revelații și vise, încât după atâtea osteneli și virtuți, încât i-a întrecut pe toți monahii de acolo, a căzut în iudaism și în circumcizie. Pentru că diavolul, vrând să-l seducă, i-a arătat adesea vise adevărate, ca să accepte mai târziu amăgirea, diavolul i-a arătat într-o noapte tot poporul creștin cu apostolii și martirii, întunecat și plin de toată rușinea, în întristare și în lacrimi, și poporul evreu cu Moise și prooroci – luminat cu mare lumină, în bucurii și bucurie nu s-ar fi spus că din veselie s-ar fi spus clar asemenea ridicol și batjocură dacă ar avea darul prudenței.” La aceasta, Hermann a spus: „Din poveștile noului și din instrucțiunile străvechilor părinți, este clar că prudența este sursa, rădăcina și capul și asigurarea tuturor virtuților. Dorim să învățăm cum să o dobândim și cum să înțelegem dacă este adevărata chibzuință de la Dumnezeu, sau falsă și prefăcută, diavolească?” Atunci avva Moise a spus: „Adevărata chibzuință vine atunci când există smerenie adevărată, când le dezvăluim părinților nu numai ceea ce facem, ci și ceea ce gândim și nu credem în nimic din propria noastră părere, ci în tot ceea ce avem de urmat, după ceea ce urmăm și cuvintele bătrânilor. Această acțiune nu numai că îl ține pe călugăr pe calea cea bună, dar îl și protejează de mrejele diavolului. Cel care își îndreaptă viața după înțelepciunea și sfatul celor desăvârșiți nu poate cădea din amăgirea diavolului, căci chiar înainte de a dobândi darul prudenței, ceea ce descoperă și dezvăluie părinților îi slăbește și îi micșorează. Dacă șarpele este scos din cubul întunecat, încearcă să scape și să se ascundă, așa că și gândurile rele, când le arăți, încearcă să scape de om. Și ca să vedeți mai bine această virtute, vă voi povesti despre avva Serapion, ca el le-a spus celor veniți la el să fie în siguranță. El a spus: „Când eram tânăr, locuiam cu bunicul meu. După ce a mâncat, s-a sculat de la masă și, sub influența diavolului, a furat biscuiți și a mâncat pe ascuns de la Avva meu. Am făcut asta multă vreme, dar când această pasiune m-a pus stăpânire pe mine, nu am putut-o învinge, doar m-a condamnat, și mi-a fost rușine bătrânului să-i spună bătrânului conștiință. frații au venit la bătrân în folosul lor și l-au întrebat despre gândurile sale. Bătrânul a răspuns: „Nimic nu dăunează pe altcineva și nu mulțumește atât de mult demonii ca să-și ascundă gândurile de la părinți spirituali. Și eu, după ce am auzit, mi-am venit în fire și am crezut că Dumnezeu mi-a dezvăluit păcatul pesmet pe care eram obișnuit să le fur Și, aruncându-se la pământ, a cerut iertare pentru păcatele trecute și afirmare pentru viitor, apoi bătrânul a zis: „Copile, mărturisirea ta ne-a eliberat pe tine și pe mine, care tăceam, și diavolul, care te-a chinuit cu tăcerea ta, tu l-ai înjunghiat și să-l stăpânești pe el, fără să-l mărturisești. Nu va mai avea loc în tine, pentru că l-ai scos din inimă și l-ai lămurit.” Bătrânul nu și-a terminat încă cuvintele și a devenit limpede cum o lumânare de foc a ieșit din interiorul meu și a umplut casa de o duhoare, astfel încât cei prezenți parcă arde mult sulf. Atunci bătrânul a spus: “Domnul a fost cel care mi-a confirmat printr-o mărturisire și astfel eliberarea, printr-o mărturisire a ta, printr-o mărturisire a ta eliberării.” lăcomia și această acțiune diabolică s-au retras de la mine și după aceea nici măcar nu mi-a trecut prin minte o asemenea dorință.” Așadar, din cele spuse de avva Serapion, aflăm că atunci darul adevăratei chibzuințe este vrednic de noi, când ne încredem nu în chibzuința propriilor noastre gânduri, ci în învățăturile și îndrumările părinților. Căci nu prin vreun alt viciu, ci tocmai prin acesta, diavolul îl poartă pe călugăr de-a lungul capcanelor, încât a respins sfaturile părinților săi și și-a urmat propria voință. Putem înțelege acest lucru uitându-ne la științele și abilitățile lumești. Deși o putem lua în mâini și o vedem cu urechile, dar nu o putem învăța singuri, dar avem nevoie de un profesor bun – n-ar fi o nebunie să credem că arta spirituală este cea mai dificilă dintre toate artele, pentru că este invizibilă, se vede doar cu inima – se poate învăța fără profesor. Când nu există o astfel de artă, nu se naște necazuri temporare, ci distrugerea sufletului și moartea veșnică.” Herman a spus: “Motivul pentru care ne ascundem gândurile este rușinea și am auzit și că părinții, ascultându-le adesea gândurile, nu numai că nu și-au vindecat frații, ci i-au mustrat și i-au împins la disperare. Și noi înșine am văzut cum s-a întâmplat în unele locuri din Siria. Un frate și-a dezvăluit gândurile bătrânului de acolo cu toată simplitatea și sinceritatea, fără să-i fie rușine, a dezvăluit taina Iar bătrânul, abia auzit, s-a supărat și s-a stânjenit împotriva fratelui său, mulți, auzind despre asta, le-a fost rușine să dezvăluie gândurile lor bătrânilor. căci mulți, uitându-se la bătrânețe și exprimându-și gândurile, au căzut în deznădejde din cauza lipsei de experiență a ascultătorului. Era un frate care era supărat pe bătrân și i-a spus gândurile sale. Bătrânul, fiind fără experiență, l-a numit pe frate nenorocit și nevrednic de orice altă insultă. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde și și-a părăsit chilia Prin providența lui Dumnezeu, avva Apolo, cel mai experimentat dintre bătrâni, l-a întâlnit și, văzându-l încurcat și foarte trist, l-a întrebat, zicând: “Copilule! Care este motivul tristeții tale?” La început nu a răspuns nimic din cauza unui dor mare. Iar mai târziu, când bătrânul îl întreba de multă vreme, a povestit ce i s-a întâmplat, zicând: „Am deseori gânduri care mă deranjează, și m-am dus să le spun unui bătrân și, după el, n-am nădejde de mântuire. Sunt în deznădejde și acum mă duc în lume”. Auzind acestea, bătrânul Apolo s-a rugat mult și l-a implorat pe fratele său, zicând: “Nu te mira, copile, și nu te deznădăjdui. Sunt deja atât de bătrân și cărunt, iar astfel de gânduri mă enervează foarte mult. Nu te deznădăjdui de o asemenea trezire, care este tratată nu atât de gelozia umană, ci de Dumnezeul tău, doar ascultă-ți iubirea acum. Fratele a făcut așa. Iar avva Apolo, lăsându-l, s-a dus la chilie la bătrânul care era supărat pe sutien și, stând lângă chilie, s-a rugat cu lacrimi, zicând: „Doamne, care aduci ispite spre bine, întoarce-i acestui bătrân lupta acelui frate, să învețe din experiență ceea ce n-a învățat la bătrânețe de multă vreme, cum trebuie să-l compătimească pe cel asuprit”. A terminat rugăciunea și a văzut un etiopian stând nu departe de chilie și trăgând cu săgeți în bătrân. Bătrânul, lovit de ei, se întoarse încoace și încolo parcă beat și, neputând să suporte, părăsi chilia și plecă în lume pe același drum ca și tânărul. Avva Apolo, știind ce se întâmplă cu el, l-a întâlnit și l-a întrebat: „Unde mergi? Care este motivul confuziei tale?” Bătrânul a înțeles că sfântul știe ce i se întâmplă și a tăcut de rușine. Avva Apolo i-a zis: „Întoarce-te în chilia ta și cunoaște-ți slăbiciunea. Să nu te cunoască diavolul, altfel vei fi disprețuit de el, pentru că nu ești vrednic să lupți împotriva lui. Și ce să spun despre luptă? N-ai reușit să respingi nici măcar unul dintre atacurile lui. Și asta ți s-a întâmplat, pentru că ai primit în locul fratelui nostru cel mai mic, cel mai mic învins, și l-ai învins în locul meu. încurajându-l la o ispravă, l-ai aruncat în deznădejde, fără să-ți amintești de acea poruncă înțeleaptă care spune: „Nu cruța pe cei ce sunt duși la moarte și nu mântuiești pe cei care sunt execuți, nu ți-ai amintit de pilda despre Mântuitorul nostru, care spune: „Nu va sparge trestia ruptă și nu va stinge un fitil” (M 20). atacurile vrăjmașului și n-ar fi stins îndemnul natural, dacă harul lui Dumnezeu nu ar fi protejat slăbiciunea omenească Când s-a împlinit deja mântuirea Lui, roagă-te împreună la Dumnezeu să îndepărteze pedeapsa trimisă către tine Căci El zdrobește și îndreaptă din nou, El rănește și mâinile Sale vindecă, smerește și înalță. După ce spun acestea și s-a rugat, l-a eliberat imediat de atac și l-a sfătuit să-i ceară lui Dumnezeu să-i dea un cuvânt de învățătură, ca să înțeleagă la ce oră trebuie rostit cuvântul. Din tot ce s-a spus, vedem că nu există altă cale de mântuire pe care să o putem trece fără poticnire, cum să ne dezvăluim părinților cei mai pricepuți gândurile, ca ei să ne îndrepte spre virtute, și să nu urmeze propriul gând și propria judecată. Chiar dacă se întâmplă să fie cu un bătrân simplu sau cu câțiva fără experiență, îi place să fugă de ei și să-și dezvăluie gândurile părinților experimentați, și să nu disprețuiască transmiterea predecesorilor. Căci ei nu au transmis-o de la ei înșiși, ci de la Dumnezeu și din Dumnezeieștile Scripturi Poți afla asta din multe locuri ale Dumnezeieștilor Scripturi, mai ales din povestea Sfântului Samuel, a cărui mamă l-a închinat lui Dumnezeu, dar când Dumnezeu l-a chemat prima dată, și a doua oară, l-a învățat și l-a învățat cum să răspundă lui Dumnezeu. adică trebuia să ajungă la smerenie. Și Hristos însuși, când l-a chemat pe apostolul Pavel și i-a vorbit, deși putea să-și deschidă ochii și să-i arate calea desăvârșirii, l-a trimis în schimb la Anania și i-a poruncit să învețe despre calea adevărului, zicând: „Scoală-te și du-te în cetate, și ei îți vor spune ce trebuie să faci” (Fapte 9, 6). succes în viața duhovnicească, pentru ca ceea ce se spune bine despre Pavel să nu fie interpretat rău și să nu devină un exemplu de voință de sine, pentru că fiecare vrea să fie călăuzit de Dumnezeu către adevăr, ca Pavel, și nu de părinți. Și dacă este așa, atunci poți învăța nu numai din cele spuse, ci și din ceea ce arată acest apostol prin faptele sale, și despre sine scrie astfel: „M-am dus la Ierusalim să-l vizitez pe Chifa și pe Iacov și li s-a arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc sau, poate, trudesc sau m-am trudit în zadar” (Cap. 1, 18; 2, 18; 2, 2, 18; 2, 2, 2, 2, 2, 2, 2, 2, 2) că era însoţit de harul Duhului Sfânt. Cine va fi atât de mândru și arogant încât își va urma propria părere și înțelegere, când apostolul Pavel – vasul ales – va cere sfaturi de la cei care au devenit apostoli înaintea lui, și din aceasta se vede că Domnul nu descoperă nimănui calea desăvârșirii, ci profetul spune: „Întreabă pe tatăl tău și ei îți vor spune” (Deuteronom). extremele sunt la fel de dăunătoare: postul excesiv, suprasaturarea stomacului și somnul excesiv și toate celelalte excese. Am văzut pe cei care nu au fost biruiți de lăcomie, ci au fost biruiți de post excesiv și ei înșiși s-au întors la lăcomie, obosindu-se de post. Și eu însumi am trăit ceva asemănător, pentru că m-am abținut atât de mult de la mâncare, încât nu am simțit nicio dorință de a mânca: n-am mâncat nimic timp de două-trei zile și nu mi-aș fi dorit deloc mâncare, dacă alții nu m-ar fi obligat să mănânc. Și sub influența diavolului, din ochii mei a venit atât de mult somn, încât nu am dormit deloc și l-am rugat pe Domnul să-mi dea măcar puțin somn. Am suferit mai mult din cauza faptului că nu pot să mănânc și să dorm decât să-mi umple stomacul și un somn lung.” Moise, pentru ca noi, profitând de ele, să slăvim pe Domnul, care dă o asemenea înțelepciune celor ce se tem de El. Îi place cinstea și puterea pentru totdeauna. Amin. Constantinopolul a fost un oraș vrednic pentru Cuviosul Nil, iar divinul Gură de Aur a fost când a apărut ca om de la 4 până la 2 ani. o familie bună și foarte bogată, și a fost făcut episcop în orașul său, dar a lăsat totul și, venind pe Muntele Sinai, a ales o viață ascetică, atât în înțelepciune lumească, cât și în duhovnicească, a lăsat în urmă numeroase scrieri pline de înțelepciune duhovnicească și de har de nedescris Din ele, ca o albină adunând miere, am strâns Cuvântul despre rugăciune și cu post fagurii se scurge într-adevăr de dulceața mierii, a ambroziei și a nectarului și aduce acest fruct foarte util și Înțeleptul Fotie menționează acest lucru în a 201-a tortură de la pagina 266, spunând: „Cuvântul și Nila călugărul, s-au citit în 153 de capitole. În ele, omul divin explică calea rugăciunii. Mai sunt multe altele care mărturisesc desăvârșirea lui remarcabilă în fapte și puterea în cuvinte.”